frivolități

Durează ceva vreme să te adaptezi, și cu atât mai mult, când vine vorba de un context ca cel prezent.

Dar ușor, ușor te obișnuiești. Te obișnuiești cu absența ieșirilor mondene, cu cinele în oraș, cu sesiunile de shopping după lucruri aparent indispensabile, și așa mai departe. Te obișnuiești și mai repede dacă ai de ales între un creion dermatograf și propria-ți viață, a ta sau a celor dragi ție.

Sunt însă unele obiceiuri sau activități, pe care nu e nevoie să le neglijezi nici stând acasă și de care nu e neapărat nevoie să te dezveți.

Grija pentru sine și gustul pentru frumos sunt lucruri care țin de evoluția speciei, și câta vreme nu frizează lipsa de respect vis-à-vis de natură, de univers sau de alții, e absolut firească și perfect tolerabilă.

Și pentru că am intenționat să schimb puțin registrul dramatic al timpului prezent, și să îmi pun focusul în paranteză pentru puțin timp, am făcut o listă a frivolitaților permise (în viziunea mea)

• Pijamalele din mătase sau kimonourile Vintage care te pot duce cu gândul la filmele Hollywood-ului anilor ‘2o, ori de câte ori îți surprinzi imaginea reflectată în vreo oglindă

Kimono Vintage și Seturi de Mătase Lunya.co

• Cămășile oversized din poplin, pe care le poți purta de sine stătător sau cu o pereche de leggings și flip-flops, indiferent dacă gătești, citești sau lucrezi, care îți pot schimba ușor starea de spirit și sentimentul profund domestic, și cu ajutorul cărora te poți păcăli ușor că ești într-o vacanță prelungită

Cămăși Reclaimed Vintage cu Print Manual – CapAurora X Babaluna
Md: Crina Semciuc & Silvana Mihai
Photo: Andrei Runcanu

• Bijuteriile de familie sau cele cu valoare emoțională. Nu te oprește nimeni să îți porți cerceii preferați atunci când calci, gătești sau citești

A still of writer and butcher, Camas Davis for Food and Wine Magazine’s August 2014 issue. Portland, OR Canon 1V @jamesfitzfranz

• Într-o situație ca cea de acum, achizițiile vicioase trec pe ultimul loc când vine vorba de lista de cumpărături, dar tot în situația asta o sticla de Prosecco sau vreun vin aparte pot face minuni. Savurează-l încet, dă-i timp și atenție. Bea-l încet, doar dintr-un pahar cu picior, în timp ce vizionezi un film sau asculți una dintre piesele tale preferate

Și dacă a venit vorba despre filme și piese …

• Alege un serial pe care să îl vizionezi ca în era în care Netflixul, HBO Go, sau eu mai știu ce astfel de programe, erau doar niște proiecții din viitor. Vizionează în fiecare seară câte un episod și în nici un caz totul de-odată, astfel încât să îți creezi suspans și așteptări pentru ziua care urmează. Favoritul meu în timp real, vizionat după instrucțiunile de mai sus…

• Fă-ți un Playlist cât mai lung, rememorând toate piesele care ți-au plăcut vreodată, care te-au marcat, care îți amintesc de primul sărut sau primul blues…lucrează la el în fiecare zi. Nu pune în el nici o piesă care te deprimă. Lucrează zilnic la el, cu gândul la primul “road trip” pe care ai să-l faci la vară, ascultându-l, când toată perioada asta va fi fost doar o amintire

Le Grand Hôtel

Sunt momente când visez să locuiesc într-un hotel. Nu pentru totdeauna. Pentru câteva zile sau săptămâni. Într-un hotel cu tavane înalte și ferestre la fel. Ferestre cu draperii grele din catifea într-o nuanță de ceai de mușețel.

Aș fuma pe ascuns, învelită în perdele, și aș colecționa mucurile într-un săculeț din matase bleumarin.

Aș coborî noaptea târziu în bar, desculță, îmbracată în halatul cu inițialele hotelului, cu părul prins în prosop și aș comanda o sticlă de Șampanie pe care aș bea-o încet, în timp ce barmanul mi-ar spune povestea lui, așa cum fac mulți dintre oameni în prezența mea. Până la sfârșitul șederii i-aș cunoaște angoasele, i-aș intui visele, aș trăi cu sentimentul ca o voi fi cunoscut deja pe cea care îi sifonează așternuturile.

Aș termina sticla și aș lua-o cu mine pentru ca în dimineața următoare să pun în ea o altă garoafă albă.

Aș lenevi îîn pat până târziu,ca în fiecare dimineață, ascunsă printre perne, cărți și cești goale de cafea, și bomboane de ciocolată cu vișină, cumpărate de la Capșa.

Aș mânca in fiecare zi doar la prânz, în restaurantul hotelului. La aceeași masă, același lucru. O salată mare de crudități, cu maioneză și multă lămâie.

Aș ieși după prânz să fumez pe o bancă în parcul din apropiere. Aș număra porumbeii și m-aș întoarce agale înapoi.

Aș scrie scrisori celor pe care am apucat să îi cunosc prea puțin sau celor cărora nu am reușit sa le spun tot ce aveam de spus. Le-aș expedia in plicuri de hartie albă cu chenar albastru.

luni…marți…miercuri

În primele câteva momente după ce deschid ochii, toate diminețile par a fi la fel ca cele de mai înainte. Pare că nu s-a schimbat nimic. Liniștea din casă, respirația sonoră a lui Cioară, poziția Lunei de pe brațul canapelei, zgomotul scârțâit al mersului pe vârfuri pe care îl exersez pentru a nu-i trezi pe băieți, zgomotele domestice din bucătărie. Foșnetul aripilor și gânguritul timid al porumbeilor din curtea interioară în care dă fereastra din bucătărie, acolo unde îmi beau cafeaua, cocoțată turcește pe blat.

În realitate, totul e schimbat.

Nu eu, nu încă. Nici A, nici L. Nu încă. Dar tot în jurul nostru s-a schimbat.

Casa a devenit o fortăreață, un templu al tuturor îndeletnicirilor și activităților. Cuprinde tot, fără șovăială, fără să pară prea mică, sufocantă, sau cotidiană în sensul banal.

A căpătat brusc o forță protectoare, o valență eroică.

În jurul nostru se schimbă lumea, iar noi ne supunem asemenea copiilor cărora li se spune că a sosit momentul să meargă la culcare.

M-am obișnuit cu ordinea activităților, cu varietatea lor, limitată de statul în casă, fără să îmi pară anoste sau plictisitoare.

Eram obișnuita cu perspectivele, luate pe rând, ale fiecărui eveniment în parte. O călătorie, o vacanță, o petrecere, o premieră, o ieșire la vânătoare de comori…oooo, dar cât de ușor adaptabili suntem, cât de repede învățăm să trăim cu mai puțin, când ni se arată importanța de a putea trăi, de a trai fără nici un artificiu. De a trăi, punct. Când ni se demonstrează însemnătatea propriei respirații, a vieții în sensul cel mai propriu al cuvântului. Atunci nu mai există lamentare, smiorcăiala inutilă, nevoile frivole ridicate la rang de tabieturi indispensabile.

Nu-mi lipsește nimic. Exceptând vizitele lui O, tête-à-tête-urile cu M, făcutul pieței sau cumpăratul florilor, mersul la papetărie,…îmi lipsește contactul uman. De el am avut nevoie întotdeauna. De proximitatea fizică a oamenilor dragi mie.

Privind dinăuntru la lumea de afară, totul pare la fel. Doar zgomotele aproape intermitente ale salvărilor și absența celor făcute de troleu îmi amintesc că s-a schimbat ceva.

Copacii sunt aliniați la fel și trilul păsărilor e la fel și maniera in care aterizează pe vreo creangă, strângându-și grațios aripile pe lângă corp.

Și fiecare zi e parcă o altă eră. Zilele nu mai sunt cum erau înainte. Pare că nu mai sunt în ordine…luni, marți, miercuri…au doar nume dar ele sunt de sine stătătoare, pentru că fiecare dintre ele e o piesa de teatru, la finalul căreia cade cortina. Se stinge lumina. Pauză. Noaptea se sfârșește lumea și în următoarea zi o ia de la început.

Nu, nu era la fel și înainte, pentru că înainte exista mâine, cu toate planurile lui mâine, cu tot ce știam despre el. Acum nimeni nu mai știe despre mâine, nimeni nu știe nimic iar peste o săptămâna pare în altă viață. Nu mai există certitudinea rutinei. Dar timpul curge mult mai greu și asta trebuie să fie de bine, pentru că înainte ritmul era amețitor, ca într-un vertij, cu anxietatea și presiunea de a duce la bun sfârșit sarcinile unei zile. Ca și când cineva ne-ar fi dat note pentru viteza de tracțiune, forța de frecare și timpul de execuție.

Am primit timp. Timpul pentru pregătitul mesei și pentru a o lua în liniște împreuna, deasupra mesei și nu pe colțul biroului sau în poală, la semafor. Am primit timp pentru a ne uita în noi, pentru a ne desluși gândurile și emoțiile. Timp pentru evaluarea priorităților, pentru inspirație și respirație, pentru observație, pentru a înțelege viața în sensul cel mai banal.

Viața care presupune să fii viu întâi de toate, lucru care părea un dat subînțeles. Nu e. N-a fost niciodată. Inima e una dintre minuni, pentru ca atunci când e nevoie crește pentru a bate pentru doi.

Am primit timp, timp pentru a învața o lecție care nu ne mai preocupa de foarte multă vreme. Lecția despre importanța de a fi viu, de a fi recunoscător, umil, generos, calm, împăcat cu cât și cu ce ai.

Perspectiva e tulbure momentan. Ori de câte ori incerc sa privesc în fața, îmi apare imaginea unei cortine grele si semi opace, ca atunci când e ceață. Însă în mod bizar asta nu-mi provoacă nici cea mai vagă urmă de angoasă sau disperare. Aștept cuminte, citind în neștire, conștientizând fiecare minut, pregătindu-mă pentru orice variantă de scenariu, știind că va veni momentul în care am să aflu, dar răstimpul ăsta nu e nicidecum lipsit de sens.

E cel mai important dintre procese, etapa în care primești timp pentru adaptare, înveți sa te dezveți și te dezveți ca să înveți alte lucruri noi, în care primești timp să te pregătești, să accepți cu calm și înțelepciune orice va să vie.

To Do when Not To Do

N-am numărat zilele, n-am numărat orele, nu m-am plictisit.

Mă angoasează din când în când conștientizarea contextului, imposibilitatea de a mă mișca liber, și asta nu pentru că mă tem (doar) pentru mine, ci și pentru cei dragi mie, pentru noi toți. Pentru că nu sunt singură pe lume…

Mă rog, nu despre asta am de gând să scriu, ci despre câteva lucruri pe care le-aș recomanda cuiva care și-a epuizat activitățile, s-a plictisit de seriale, Facebook sau Instagram.

Trebuie să menționez, cu modestie însă, că fac parte din tipologia oamenilor care nu se plictisesc. Găsesc ușor îndeletniciri de tot felul, atunci când sunt în pauză de citit, de schițat desene sau idei, de făcut ordine și curățenie în haine sau gânduri.

Iată câteva dintre activitățile, titlurile sau lucrurile cu care îmi ocup timpul zilele astea și nu numai, și pe care m-am gândit să le împărtășesc

⁃ Cărți :

Călătoria către sine – Irvin Yalom 

Privind soarele în față – Irvin Yalom

Memoriile unei fete cuminți – Simone de Beauvoir

Gustul, mirosul și amintirea – Anamaria Smigelschi

444 de fragmente memorabile ale lui Neagu Djuvara – Neagu Djuvara

Amintiri și povești mai deocheate – Neagu Djuvara

⁃ Cinema :

Jojo Rabbit

I am Love

Call me by your name,

…și mai poți

⁃ Să ții un jurnal. Este incredibil câte lucruri ți se pot revela atunci când scrii, când îți așterni gândurile, emoțiile sau fobiile pe hârtie.

⁃ Să cotrobăi prin cutiile cu amintiri, să ordonezi cronologic fotografiile și să conștientizezi toate lucrurile minunate care ți s-au întâmplat, să-ți amintești de oamenii care au trecut prin viața ta și care au marcat-o în vreun fel anume. Să îți iei timp să îți amintești oameni, momente, gusturi, locuri.

⁃ Să faci ordine în dulap. Nu, nu… Să faci pe bune ordine în dulap! La sânge, fără nici cea mai vagă urmă de indulgență. Renunțarea, aparent neimportantă, la obiecte este un exercițiu terapeutic incredibil de sănătos. Păstrează doar lucrurile care au un meaning, doar piesele “timeless”, doar ceea ce porți. Ai să descoperi cu uimire că poți trăi cu foarte puțin.

⁃ Să te gândești bine la oamenii care îți sunt dragi sau apropiați sau pe care pur și simplu îi cunoști, și pe care îi știi singuri în momentele astea. Să îi suni, să îi asculți, să îi faci să râdă și să le spui ca va fi bine, chiar dacă nici tu nu știi cum va fi.

⁃ Să faci sport. Oricât, oricum. Singur sau cu vreo aplicație iscusită. Doar să faci.

⁃ Să respiri. Să respiri mult și adânc și să îți amintești cât poți de des că nimic nu e întâmplator sau lipsit de sens.

The Paper Boat

am încetat sa îmi mai proiectez intențiile asupra lumii. le proiectez asupra mea…cotrobăi prin toate ungherele ascunse ale minții mele, care a îndosariat mormane întregi de lucruri.

găsesc acolo vrute si nevrute :

păpuși cu vârfurile părului tocate, bucăți din desene naive, jurnale si oracole neterminate, frânturi din vocile aparent cunoscute ale unor oameni necunoscuți mie cea de acum, cutiuțe de medicamente goale, scrisori, fotografii decolorate.

se amestecă cu toate imaginile unui prezent interpretat cu ochii minții de acum. mă obosesc cândva și încerc să le alung, lăsând loc bătailor de inima, care ma îndruma timid spre altceva. spre lucrurile esențiale după care tânjesc de atâta vreme.

bag mâna în borcanul cu plante și îmi aduc instantaneu aminte de atunci când îmi plimbam degetele prin griș si făină, din simplul motiv ca îmi provocau o senzație de liniște si plăcere tactilă, așa cum îți provoacă blana moale a unui animal.

aș vrea să umblu mai mult desculță, oricât de drage mi-ar fi tocurile. aș vrea să alerg după soare și să mă cuibăresc sub el. și tot desculță aș vrea să dansez la marginea vreunei ape care produce muzică.

mă îndepărtez de malul ăsta, din ce în ce mai tare. o fac treptat, cu înțelepciunea și răbdarea unui om mare, care știe exact cum să calce apa si când să se încordeze, când să tacă si când să se împotrivească.

aproape că nu-mi vine a crede că omul ăsta mare mă ține lângă el, că în omul ăsta mare mă regăsesc și eu. în mintea mea sunt înca mică, și încă mai păstrez aprinsă lumina atunci când dorm.

are să vină curând ziua în care am să privesc la malul ăsta de pe celălalt, opus lui. când are să mi se pară atât de departe malul ăsta, de care mă îndepărtez acum. când am să mai aud doar muzică, când am să umblu doar desculță, când nimic din mine nu-și va mai dori ceva de aici sau de acum, și nu va exista nici urmă de regret.

Once in a lifetime

piesa asta mi-a stârnit din nou cheful să dansez desculță, și m-a făcut să mă gândesc la câteva dintre  lucrurile, pe care cred că trebuie le faci măcar o dată de-a lungul unei vieți:

-să te îmbeți și să spargi pahare într-o cârciumă cu lăutari, într-un loc plin cu lume, și să dansezi pe o masă fără să-ți pese de privirile insistente.

-să umblii desculță prin ploaie.

-să ai măcar un one night stand, pe care să nu-l regreți niciodată.

-să te urci dintr-un impuls de nestăpânit într-un avion și să pleci după el, exact în momentul ăla în care simți că nu mai poți să respiri fără, și în care banii de bilet sunt ultimii.

-să divorțezi măcar o dată, și să porți ruj roșu la proces.

-să spui “nu te mai iubesc”.

-să plângi cu sughițuri .

-să îți asculți inima, într-un moment în care mintea îți țipă cu totul altceva .

-să ai un secret pe care să nu îl divulgi nimănui niciodată.

the truth about lies

sunt câteva lucruri pe care nu-mi amintesc să ți le fi spus despre mine…

e 4 dimineața și nu pot să dorm.

n-am nici un motiv anume.

am văzut două filme, am mâncat 3 bomboane de ciocolată și încă nu îmi este somn.

ultimul film mi-a amintit de ceva ce îmi doream de foarte multă vreme să fac.

îmi doream să-ți povestesc despre sinceritate, sau, mă rog, despre cum văd eu toată treaba asta.

am crescut îndoctrinată cu ideea că “adevărul e cea mai bună minciună”, și am continuat la fel din simplul motiv că nu știu să mint. îmi aduc aminte că am încercat de câteva ori și s-a sfârșit catastrofal.

este unul dintre capitolele la care sunt un dezastru. ar mai fi câteva… matematica și fizica, pastele a agli olio, orientarea în spațiu… mă opresc în a le înșira, pentru că nu despre asta vreau să-ți povestesc, ci despre o întrebare care mă obsedează din ce în ce mai tare în ultima vreme: cum ar fi dacă am fi cu toții extrem de sinceri?

(photo via http://www.colourscosmetique.com)

mai precis, dacă am spune lucrurilor pe nume, dacă am spune exact ce și cum simțim, dacă am spune tot ce ne trece prin cap?

am rămâne singuri sau am înceta să mai vorbim aceeași limbă?

mă gândesc la asta destul de des, pentru că îmi dau seama că lumea în care trăim e construită din și pe minciuni. dintr-o falsitate ridicolă, din lipsa unor valori simple.

ai să spui că am luat-o razna, că sună a film prost, sau că e din cauza aparentei insomnii. nu e.

e din cauza gratuității și a pupincurismului inutil, de care am avut parte ani la rândul. din cauza complimentelor de fațadă, a bârfelor inutile, a lipsei de asumare, a oamenilor care pretind o grămadă de căcaturi, pentru că în mintea lor asta îi face mai plăcuți.

ai să spui probabil că mă refer la ceva sau cineva anume, că mă cert cu cineva, sau că sunt furioasă. nici una dintre ele.

mi se trage de la unul dintre cele două filme, pe care le-am văzut în noaptea asta. unul dintre cele două filme tâmpe. genul romanțat, idiotic, de duminică seara.

da, asta este o mărturisire. sunt multe filme culte, pe care le ador, dar una dintre plăcerile mele idioate este să mă uit la astfel de filme într-o oarecare duminică. mă fac să îmi eliberez mintea de lucruri care mă frământă.

nu mi se pare nimic rușinos în asta. la fel cum nu mi se pare rușinos să-ți recunosc că am plâns la Micul Prinț (filmul animat), că din când în când mă scufund în borcanul cu Nutella și devorez jumătate din el. că uneori sunt tristă, că am gene țigănești, că sunt compulsivă, impulsivă, “control freak”, geloasă..să continuu sau ai înțeles?

toate astea sunt parte din mine. de ce să pretind că sunt altceva? cui îi pasă de fapt dacă sunt așa sau altfel? singura diferență o pot face eu, și nu ține de ce mănânc sau cât, de gene sau talente.

ține de felul în care mă percep eu și gradul de asumare. nu vreau să fiu plăcută, iubită sau admirată pentru ceva ce nu sunt. de ce mi-aș dori asta? de ce și-ar dori asta oricine?

la sfârșitul zilei rămân doar eu cu mine. făra make-up sau tocuri, fară confirmările altora. atunci când închid ochii știu excat ce sunt și cum. acolo nu mai există nimeni să mă contrazică în afara mea. există doar amintirile vreunei zile, gândurile și vocile care contorizează.

evident că ne putem minți, dar nu cred sincer că asta folosește cuiva.

știm oricum care este adevărul adevărat despre noi, știi ce zic?!?

de ce să pretind că îmi plac anumiți oameni, pe care de fapt nu îi plac? de ce să îmi pierd timpul cu asta? de ce să mint cu zeci de lucruri mărunte și să mă încurc în ele, când este de o mie de ori mai simplu să-mi recunosc tot și să merg mai departe?

să-mi recunosc defectele, fobiile…sau mai bine, să mi le depășesc. să îi spun cuiva în față că nu îl plac și să mă simt ușurată. să admit că nu îmi place tot ce se poartă, că nu pot asculta orice fel de muzică, că nu mă interesează să fiu peste tot, că nu mi se par “cool” toate locurile care se vor “cool”, că cea mai mare parte a cremei comtemporane mi se pare a fi definiția cabotinismului.

știi ce? e foarte simplu. nu mai am chef de amabilități. nu-mi servesc la absolut nimic. nici mie, nici altora. nu mai am chef să îmi pierd timpul cu tot felul de măscări. prefer să-l folosesc înțelept. să mă bucur de lucrurile mărunte, care transformă orice zi banală într-una memorabilă.

a încetat de ceva vreme să-mi mai pese de lozincile lumii moderne, de felul în care trebuie să fim, în accepțiunea altora.

lumea mea e una singură. aia a cărei perspective îmi aparține pe delpin.

1st

stilu’ și pistilu’

dragă A,

am amânat suficient momentul în care să-ți răspund referitor la citatul din Cocteau, pe care mi l-ai trimis acum ceva vreme…

“Să ai stil și nu un stil. Un stil care nu se lasă imitat în nici un fel. Pe care să nu știi de unde să-l apuci. Un stil care să nu se nască decât dintr-o secțiune tăiată prin mine, dintr-o încremenire a gândului prin trecerea brutală de la interior la exterior. Să dai volum conceptelor…stilul care vine din exterior este nedemn, chiar dacă se suprapune exact peste stilul interior.”

(Carmen Miranda)

mi-am luat inima în dinți, am scuipat în sân, și m-am așezat cu ceașca de cafea și pachetul de țigări la îndemână. mi s-a părut necesar să fiu cât mai confortabilă în poziție, pentru a putea să dizertez la înălțime despre unul dintre cele mai “hot” subiecte ale momentului.

țin totuși să-ți spun de ce am ales să tac. am făcut-o din modestie, din respectul vis-a-vis de alții, din pricina celor 7 ani de acasă, pe care îi consider esențiali.

să nu mă înțelegi greșit, nu pretind nimic, pentru că nu mă preocupă gratuitățile. nu m-au preocupat vreodată, motiv pentru care nu am putut niciodată să mă compromit în favoarea intereselor.

am tăcut de teamă să nu îi lezez pe alții, sau, poate și mai sincer, de teamă să nu stârnesc furtuni. pe parcurs am observat însă că temerile mele sunt complet nejustificate, cu atât mai mult cu cât trăim într-o lume în care exhibiționismul a capătat valențe de profesie. disponibilitatea de a face circ, sau de a fi circul, a devenit un “full time job” și drumul cel mai scurt către celebritate.

nu, evident că nu am de gând să fac circ, ci doar să-ți spun ce simt și de ce am ales să evoluez într-o altă manieră.

pentru că am visat la meseria asta încă de când eram copil, dar am privit-o mereu ca pe o formă de exprimare.  de a puncta apartenența la un grup, la o mișcare, la un curent, și mai presus de atât, costumul a avut întotdeauna (în minte mea cel puțin) o strânsă legătură cu educația.

independent de dezacordul meu și nu numai al meu, ceea ce se întâmplă astăzi în modă nu este neapărat ipocrit. mascarada care îi ține locul este eticheta unei generații prea grăbite, prea puțin profunde sau preocupate de orice altceva în afară de sine. o generație hrănită cu McDonalds, crescută în mall-uri, școlarizată pe Facebook și Instagram.

nu știu exact unde începe și unde se termină cercul vicios, nu știu dacă există cap sau coadă.

știu doar de unde vin eu și în ce echipă joc.

știu că pentru mine stilul se află într-o relație directă cu personajul. personajul nu își poate asuma nimic din ceea ce nu îl reprezintă de dragul curentului, pentru că el este curentul. el dictează moda.

titulatura de personaj nu este conferită de numărul followers-ilor de pe Instagram, de apariții sau exhibiții. este conferită de forța de a insufla și inspira.

dorința de a epata cu orice preț nu se intersectează nicăieri cu ceea ce numesc eu stil.

a-mi respecta propriile valori sau proporții, a-mi asuma originile sau convingerile, și a mi le proiecta în ceea ce aleg să port pare mult mai aproape de definiție.

mi-am dobândit convingerile (de orice fel) din lecții de viață, experiențe personale, de la oameni pe care i-am admirat, iubit sau dezaprobat. din filme, din cărți sau orașe. din muzică. mi-am însușit întotdeauna numai atât cât mi s-a potrivit. nimic mai mult sau mai puțin. n-am încercat să par sau să fiu altceva.

sunt așa cum sunt, indiferent de curente sau modă.

cred însă cu tărie că te naști cu stilul, așa cum te naști cu integritatea sau caracterul. pentru asta nu există școli sau cursuri. le ai sau ba!

habar nu-am de fapt dacă asta înseamnă să ai stil, un stil sau psitil. n-are a face. înseamnă doar că ai coloană și coaie să fii tu, indiferent de lume și de gura ei.

restul sunt nimicuri, aparente nevoi, fără de care poți foarte bine să-ți vezi de drum și de viață.

because…Revelion

“pauzele lungi și dese, cheia marilor succese.”

nu știu dacă se aplică sau nu, nu știu dacă absența mea are sau nu vreo importanță. ce știu este că nu mă mai interesează să fiu prezentă cu orice preț. lucru mult mai important acum.

mi-am găsit echilibrul.

într-un an, la care uitându-mă retrospectiv, pare a fi aproape paralel cu realitatea, indescriptibil, haotic, fragmentat, am reușit să îmi găsesc liniștea. să fac pace cu mine, când în jur a fost mai mult zgomot. într-un an în care sirenele au urlat mai mult ca niciodată, în care s-au stins vieți iar altora li s-a dat a doua șansă.

au fost momente în care am simțit cum pământul fuge de sub mine, cum îmi pierd suflul, cum mi se sfâșie inima și mă înec cu lacrimi. mi-am găsit liniștea într-un an în care asta părea a fi singurul lucru imposibil.

anul ăsta, mai mult că niciodată, am înțeles că lamentările sunt inutile în orice situație, că vanitatea e o curvă și că avem tendința să ne agățăm de căcaturi, pe care le transformăm singuri în fatalitate.

nu știam mai nimic până anul ăsta, pe cale să treacă …

acum știu. nu tot, pentru că întotdeauna mai e ceva de învățat, dar știu mai mult decât mi-aș fi putut imagina…

că o poșetă pe care nu o poți avea e departe de a fi o dramă.

că fobiile ni le întreținem doar noi, dintr-o obișnuință sinonimă cu comoditatea.

că vanitatea este otrăvitoare.

că e mai bine să nu spui niciodată “mai rău de atât nu se poate”.

că în noi se ascund lucururi minunate, despre care nu știm nimic, și care ies la iveală în momente în care ne imaginăm cel mai puțin că se poate.

că viețile noastre ne aparțin și că le putem schimba parcursul atunci când hotărâm să fim atenți.

mă opresc aici, nu pentru că nu aș putea să înșir încă o mulțime de lucruri, pe care anul ăsta le-a adus cu el, nu pentru că îmi caut rochia perfectă de revelion sau pentru că am o programare la coafor, ci pentru că esențialul l-am spus.

mai e doar o zi din anul ăsta, care mi-a schimbat viața în multe sensuri, și am simțit cumva nevoia să “share”.

viața ne aparține în proporție de 99%. noi alegem din ce un unghi  să o privim, dar suntem înzestrați cu o forță nebănuită, cu iubire infinită și un liber arbitru .

e nevoie doar de o fracțiune de secundă pentru a schimba direcția și a deschide ochii.

so… stay into the light!