Știu totul despre vise, despre reverie și melancolie, despre firesc și stări care te izbesc în plin și în plex fără să le fi construit vreodată dar pe care poți să construiești.
Știu totul despre piesele care îți stârnesc plânsul, sau amintirile despre lumi imaginare și proiecții aberant de îndrăznețe, despre scaunele din lemn care se transformă în volane, despre sirene, despre adieri care anunță prezențe, despre semne și sunete, despre conversațiile cu sine, despre încrederea oarbă și povești.
Le-am lăsat mereu să fie în voia lor și am trăit în și cu ele.
Nu-i lipsă de modestie, e doar felul meu de a vedea lumea și de a fi în ea, și asta este una dintre cele mai mari posesiuni ale mele.
Visele sunt cele pe care nu mi le poate lua nimeni, așa cum nimeni nu-mi poate interzice să visez. Reveria asta aparent copilărească care mi-a salvat viața de atât de multe ori, când am ales să trăiesc in visele cu ochii deschiși în timp ce mă plimbam prin lumea care încetase să îmi mai placă.
Ăsta e lucrul pe care nimeni nu-l poate smulge din mine, care nu se poate cumpăra, replica, imita. Visarea asta, care mi-a dăruit de atâtea ori forța de a continua, de a mă reinventa, de a crede în continuare în lucruri care nu se văd, de a iubi, din nou și de la capăt, necondiționat.
Poate că pare puțin …dar visele astea sunt numai ale mele și nu sunt de împrumut.
Îți mai amintești cum făceai castele din nisip la malul mării? Cum încărcai cu grija formele și cum le răsturnai cu și mai multă grijă, astfel încât să îți iasă turnurile perfect? După, treceai prin sita palmelor nisipul ud ca să ridici vârfurile și la sfârșit îl decorai cu scoici și începeai să-i sapi un șanț adânc de jur împrejur, în speranța că valurile se vor opri în el fără să-ți dărâme construcția.
După ore întregi de muncă, cu pielea înroșită, mirosind a sare și a soare, cu privirea încețoșată de halouri luminoase ca niște sori mai mici, te ridicai ostenit și teribil de fericit, cu tot corpul tapetat de nisip și scoică pisată, care te făcea să arați ca o specie rară de vietate acvatică. Te dădeai câțiva pași în spate și îți priveai opera, cu un sentiment de împlinire fără seamăn…
Source : Brooklyn + Hawai’i
Te scufundai în mare și îți spălai brațele și pieptul.
Te întorceai pe cearceaf cu un sentiment de neastâmpăr, privind oamenii cum trec pe lângă opera ta, cum încearcă să îți ocolească opera și zâmbesc contemplând-o. Și pe măsură ce te obișnuiai cu imaginea, cu opera, cu privitorii ei, în mintea ta apărea frica. Senzația paranoică că cineva îți va călca opera în picioare sau și mai simplu, mai firesc de atât, că se va nărui sub forța imprevizibilă a naturii. Erai atât de mic și totuși, acolo și atunci, apăreau primele semne ale nevoii de control, ale vanității, ale fricii.
Când venea timpul să strângi lopățelele și găletușele, să participi la scuturatul și strânsul prosoapelor, aveai deja un plan. Știai deja de ceva vreme că aveai să tropăi cu picioarele pe castelul la care trudisesi atâtea ore în soare. Aveai să-l distrugi din nevoia de a controla totul, din frica și disperarea că altcineva ar fi putut să-l distrugă, chiar și de-ar fi fost să fie marea. Te simțeai mai ușurat la gândul că îl vei fi distrus tu, cu mâna ta, chiar dacă n-aveai certitudinea distrugerii imediate, chiar dacă de el s-ar mai fi putut bucura și alții.
Îți sună cunoscut?!?
Găsești oare vreo similitudine cu aici și acum?
Am ridicat mereu castele, am inventat roți, mașini și avioane, antene, rachete, nave, holograme, și multe altele. Am studiat, le-am inventat, le-am construit și brevetat, le-am răspândit, ni le-am însușit pentru ca mai apoi să uităm că înainte de ele, eram doar noi, cu mâinile goale.
Nu le-am distrus ca atunci când eram mici, ci mult mai rău de atât…am distrus plaja pe care stătea castelul, am otrăvit valurile, am hulit vânturile, am făcut tot, tot ce ne-a stat în putere ca nimeni, dar nimeni niciodată, să nu mai poată face alt castel.
Ne-am otrăvit sufletele cu grandoarea unui biet castel de nisip, convinși fiind că nimeni pe lumea asta n-a mai făcut așa castel.
Dar am omis ceva…castelul era făcut din nisip, nisipul venea din mare, din miliardele de scoici rămase pe mal. Erau acolo dinainte de a fi noi.
Și acum sunt tot acolo. Fără noi.
Și poate, poate de data asta, când vom construi din nou un castel, vom învața să îl dăruim, să-l lăsam mării, pentru că nu ne aparține nouă.
Oprește-te! Respiră! Trage aer în piept! Fă-o de trei ori, fără să te grăbești!
Nu, nu lăsa nici una dintre voci să te bruieze.
Închide ochii și ascultă-ți inima. Ascult-o cu atenție și amintește-ți când anume ai ascultat-o ultima dată, când anume ai fost conștient că bătăile ei te țin în viață, ca ea e mai presus de tot și toate. Că are o voce mai sonoră, mai puternică, mai clară decât toate vocile din mintea ta la un loc.
Știu. Nu e deloc ușor să închizi ochii când împrejurul tău se prăbușește lumea, să îți astupi urechile când sirenele sună neîncetat …nu e deloc ușor să crezi și e un exercițiu greu să crezi în ceea ce ochii nu văd și mâinile nu pot atinge. Dar asta e secretul.
Amintește-ți când. Când ți-ai lăsat ultima oară inima să te conducă, ca într-un dans în care partenerul îți ghidează pașii?
Acum e timpul ei! E singura care mai știe calea, care nu cunoaște frica, dar pentru asta trebuie s-o lași să se odihnească. Las-o să bată în voie. N-o grăbi și nu lăsa vocile să-i ceară nimic.
Uită-te în jur.
Vezi? Vezi toți copacii înfloriți, îi vezi cum se întorc după soare și freamătă în adierea vântului?
Auzi? Auzi cum cânta păsările? Din tot pieptul, în triluri lungi și neîncetate?
Privește-le aripile, cum se ridică în zborul precis și cum plutesc mai apoi în aer, acum când cerul e doar al lor.
Simți? Simți cum miroase aerul? Mai știi cum miroase primăvara? Mai ții minte?
Oprește-te și nu te împotrivi.
Toate înaripatele știu că e lucru greu să zbori împotriva curentului, iar tu nu știi încă să planezi.
Photo: Andrei Runcanu
Fă pas cu pas. Nu te grăbi. Ascultă.
Nu știu să îți explic, sau știu, dar fiecare lucru la timpul lui…
Știu doar că trebuie să alungi frica pentru că e cea mai grea dintre boli. Pentru că îmbolnăvește inima și otrăvește mintea.
Fără frică!
Stai în lumină. Întoarce-te după ea așa cum se întorc florile după soare.
Timpul s-a oprit. S-a oprit și pentru tine. Acum ai timp să-ți tai sforile care te-au ținut legat. Timp să faci liniște și lași întunericul în spate. Acum nimeni nu mai poate contoriza timpul.
Privește către soare.
Privește către tine și în tine.
Trage aer în piept și fă-ți curaj să sari. Și când ești pregătit, mai trage o dată aer în piept, atât încât să îți fie suficient pentru cât vei fi în aer.
Și ai încredere în inima ta. Ea știe unde trebuie să te oprești. Cunoaște locul chiar dacă tu nu știi nimic despre el.
Îmi vin în minte sute de frânturi de imagini, de gusturi, și senzații. Îmi vine în minte zgomotul de fond al dimineții de pe terasa de deasupra mării.
Îmi amintesc senzația plăcută de oboseală după urcatul sutelor de trepte ce duc către plaja ascunsă între stânci, și gustul de pepene roșu amestecat cu sarea de pe buze.
Îmi amintesc de primul nostru drum printre stânci, coborând spre mare cu respirația tăiată și lacrimi în ochi, cu Gino Paoli pe fundal.
De bilețelul pe care i l-am lăsat lui Armandino, în ultima seară în care am mâncat acolo, în care îi mulțumeam pentru că mi-a dăruit încă o amintire și pentru că este unul dintre personajele pe care le întâlnești mai rar și care îți marchează existența într-o maniera greu de explicat.
De Aquapazza și gustul uleiului de Anchois și al celei mai bune înghețate de fistic din toată lumea, și de farfuriile din ceramică pictate manual.
De prima expoziție Picasso din viața mea, descoperită într-un muzeu care atârna de pe o stâncă deasupra mării, în Cettara, ultimul sat de pescari.
Îmi sună în minte sute de piese pe care le ascult de când eram copil, voci care îmi sunt atât de familiare și care locuiesc în mine.
Îmi amintesc de prima mea noapte în Roma când m-am cuibărit pe balconul minuscul de deasupra Pieței Panteonului și am declarat printre lacrimi că vreau să rămân acolo. Îmi amintesc de rătăcirile noastre nocturne pe străzile luminate pe furi, de spectacolul oferit de pescărușul care părea stăpânul absolut al treptelor spaniole.
Nu trece o zi fără să mă întreb când și dacă am să mai trăiesc senzația copleșitoare pe care o am în prima zi de vacanță, când mi se taie respirația ca și când ar fi pentru prima dată când marea se dezvelește infinita dintre stânci și stau supusă în fața ei, ascultând atent fiecare fremăt, mulțumindu-i că mă primește înapoi. Îmi este mereu dor de mare dar acum apasă mai mult, mai tare…acum când se dezvelește fără nici un spectator.
Sunt atât de multe piese care îmi vin în minte, atâtea nopți în care ne-am îmbătat cu Mina sau Rita, atâtea amintiri, atâtea și atâtea momente pe care mi-aș dori să le repetăm la infinit …
Durează ceva vreme să te adaptezi, și cu atât mai mult, când vine vorba de un context ca cel prezent.
Dar ușor, ușor te obișnuiești. Te obișnuiești cu absența ieșirilor mondene, cu cinele în oraș, cu sesiunile de shopping după lucruri aparent indispensabile, și așa mai departe. Te obișnuiești și mai repede dacă ai de ales între un creion dermatograf și propria-ți viață, a ta sau a celor dragi ție.
Sunt însă unele obiceiuri sau activități, pe care nu e nevoie să le neglijezi nici stând acasă și de care nu e neapărat nevoie să te dezveți.
Grija pentru sine și gustul pentru frumos sunt lucruri care țin de evoluția speciei, și câta vreme nu frizează lipsa de respect vis-à-vis de natură, de univers sau de alții, e absolut firească și perfect tolerabilă.
Și pentru că am intenționat să schimb puțin registrul dramatic al timpului prezent, și să îmi pun focusul în paranteză pentru puțin timp, am făcut o listă a frivolitaților permise (în viziunea mea)
Pijamalele din mătase sau kimonourile Vintage care te pot duce cu gândul la filmele Hollywood-ului anilor ‘2o, ori de câte ori îți surprinzi imaginea reflectată în vreo oglindă
Kimono Vintage și Seturi de Mătase Lunya.co
Cămășile oversized din poplin, pe care le poți purta de sine stătător sau cu o pereche de leggings și flip-flops, indiferent dacă gătești, citești sau lucrezi, care îți pot schimba ușor starea de spirit și sentimentul profund domestic, și cu ajutorul cărora te poți păcăli ușor că ești într-o vacanță prelungită
Cămăși Reclaimed Vintage cu Print Manual – CapAurora X Babaluna Md: Crina Semciuc & Silvana Mihai Photo: Andrei Runcanu
Bijuteriile de familie sau cele cu valoare emoțională. Nu te oprește nimeni să îți porți cerceii preferați atunci când calci, gătești sau citești
A still of writer and butcher, Camas Davis for Food and Wine Magazine’s August 2014 issue. Portland, OR Canon 1V @jamesfitzfranz
Într-o situație ca cea de acum, achizițiile vicioase trec pe ultimul loc când vine vorba de lista de cumpărături, dar tot în situația asta o sticla de Prosecco sau vreun vin aparte pot face minuni. Savurează-l încet, dă-i timp și atenție. Bea-l încet, doar dintr-un pahar cu picior, în timp ce vizionezi un film sau asculți una dintre piesele tale preferate
Și dacă a venit vorba despre filme și piese …
Alege un serial pe care să îl vizionezi ca în era în care Netflixul, HBO Go, sau eu mai știu ce astfel de programe, erau doar niște proiecții din viitor. Vizionează în fiecare seară câte un episod și în nici un caz totul de-odată, astfel încât să îți creezi suspans și așteptări pentru ziua care urmează. Favoritul meu în timp real, vizionat după instrucțiunile de mai sus…
Fă-ți un Playlist cât mai lung, rememorând toate piesele care ți-au plăcut vreodată, care te-au marcat, care îți amintesc de primul sărut sau primul blues…lucrează la el în fiecare zi. Nu pune în el nici o piesă care te deprimă. Lucrează zilnic la el, cu gândul la primul “road trip” pe care ai să-l faci la vară, ascultându-l, când toată perioada asta va fi fost doar o amintire
La început de drum ai un fel de neastâmpăr, o nevoie nestăpânită de a demonstra oricui și oricând că poți, ca ești, că știi. Simți nevoia să te înscrii în tipare, să-ți găsești confirmări, să joci ceva, așa încât unii sau alții să îți valideze existența.
După o vreme însă, când ajungi să te cunoști suficient încât să-ți bați ușurat cu pumnul in piept pentru lucrurile mari sau mărunte în care crezi, când ai sufletul ușor și împăcat e mai ușor să fii tu. Să zici ca tine, să fii ca tine, și să simți din ce în ce mai puțin nevoia de a fi ca alții.
Mi-au trebuit ani să mă cunosc, ani mulți și unii grei. A trebuit să-mi zdrelesc genunchii sărind garduri prea înalte, crezând că dincolo de ele am să găsesc ce-mi trebuie mie. A trebuit să merg până la capăt pe niște drumuri lungi care duceau în alte părți și nicidecum unde trebuia eu să ajung.
Credeam cu îndârjire că fericirea mea stătea în validare. Într-un final, am înțeles ca ceea ce căutam era o liniște aparte și câteva lucruri mici care să ma împlinească.
Astăzi, când mâinile astea încăpățânate brodează până când ochii prind glas, și le strigă că vor să se odihnească, când pierd noțiunea timpului, înșirând sori și inimi la uscat, când rescriu poveștile unor haine și acarete culese cu grijă, când nu îmi mai pasă dacă îmi sunt îngăduite sau validate toate îndeletnicirile, sunt liniștită.
Și în fiecare linie sau tușa de culoare, in fiecare împunsătură de ac, sădesc ceva din liniștea asta dobândită greu.
Asta mă face pe mine fericită. Gestul ăsta atât de simplu, pe care mulți dintre noi au uitat cum să-l facă. Cos de mână, cu grijă, fiecare tighel în parte în care împletesc gânduri bune pentru cel care urmează să-l poarte.
Ăsta e un cu totul alt drum decât cel pe care mi-l imaginasem.
M-am întors de unde nici nu plecasem. Mi-am găsit ce îmi trebuia ca să pot să-mi spun poveștile, și nostalgiile, ca să pot da mai departe lucrul ăla mare pe care îl simt de când eram mică.
Asta mă face pe mine fericită. Asta, și încă “ceva” în plus…
Sunt momente când visez să locuiesc într-un hotel. Nu pentru totdeauna. Pentru câteva zile sau săptămâni. Într-un hotel cu tavane înalte și ferestre la fel. Ferestre cu draperii grele din catifea într-o nuanță de ceai de mușețel.
Aș fuma pe ascuns, învelită în perdele, și aș colecționa mucurile într-un săculeț din matase bleumarin.
Aș coborî noaptea târziu în bar, desculță, îmbracată în halatul cu inițialele hotelului, cu părul prins în prosop și aș comanda o sticlă de Șampanie pe care aș bea-o încet, în timp ce barmanul mi-ar spune povestea lui, așa cum fac mulți dintre oameni în prezența mea. Până la sfârșitul șederii i-aș cunoaște angoasele, i-aș intui visele, aș trăi cu sentimentul ca o voi fi cunoscut deja pe cea care îi sifonează așternuturile.
Aș termina sticla și aș lua-o cu mine pentru ca în dimineața următoare să pun în ea o altă garoafă albă.
Aș lenevi îîn pat până târziu,ca în fiecare dimineață, ascunsă printre perne, cărți și cești goale de cafea, și bomboane de ciocolată cu vișină, cumpărate de la Capșa.
Aș mânca in fiecare zi doar la prânz, în restaurantul hotelului. La aceeași masă, același lucru. O salată mare de crudități, cu maioneză și multă lămâie.
Aș ieși după prânz să fumez pe o bancă în parcul din apropiere. Aș număra porumbeii și m-aș întoarce agale înapoi.
Aș scrie scrisori celor pe care am apucat să îi cunosc prea puțin sau celor cărora nu am reușit sa le spun tot ce aveam de spus. Le-aș expedia in plicuri de hartie albă cu chenar albastru.
În primele câteva momente după ce deschid ochii, toate diminețile par a fi la fel ca cele de mai înainte. Pare că nu s-a schimbat nimic. Liniștea din casă, respirația sonoră a lui Cioară, poziția Lunei de pe brațul canapelei, zgomotul scârțâit al mersului pe vârfuri pe care îl exersez pentru a nu-i trezi pe băieți, zgomotele domestice din bucătărie. Foșnetul aripilor și gânguritul timid al porumbeilor din curtea interioară în care dă fereastra din bucătărie, acolo unde îmi beau cafeaua, cocoțată turcește pe blat.
În realitate, totul e schimbat.
Nu eu, nu încă. Nici A, nici L. Nu încă. Dar tot în jurul nostru s-a schimbat.
Casa a devenit o fortăreață, un templu al tuturor îndeletnicirilor și activităților. Cuprinde tot, fără șovăială, fără să pară prea mică, sufocantă, sau cotidiană în sensul banal.
A căpătat brusc o forță protectoare, o valență eroică.
În jurul nostru se schimbă lumea, iar noi ne supunem asemenea copiilor cărora li se spune că a sosit momentul să meargă la culcare.
M-am obișnuit cu ordinea activităților, cu varietatea lor, limitată de statul în casă, fără să îmi pară anoste sau plictisitoare.
Eram obișnuita cu perspectivele, luate pe rând, ale fiecărui eveniment în parte. O călătorie, o vacanță, o petrecere, o premieră, o ieșire la vânătoare de comori…oooo, dar cât de ușor adaptabili suntem, cât de repede învățăm să trăim cu mai puțin, când ni se arată importanța de a putea trăi, de a trai fără nici un artificiu. De a trăi, punct. Când ni se demonstrează însemnătatea propriei respirații, a vieții în sensul cel mai propriu al cuvântului. Atunci nu mai există lamentare, smiorcăiala inutilă, nevoile frivole ridicate la rang de tabieturi indispensabile.
Nu-mi lipsește nimic. Exceptând vizitele lui O, tête-à-tête-urile cu M, făcutul pieței sau cumpăratul florilor, mersul la papetărie,…îmi lipsește contactul uman. De el am avut nevoie întotdeauna. De proximitatea fizică a oamenilor dragi mie.
Privind dinăuntru la lumea de afară, totul pare la fel. Doar zgomotele aproape intermitente ale salvărilor și absența celor făcute de troleu îmi amintesc că s-a schimbat ceva.
Copacii sunt aliniați la fel și trilul păsărilor e la fel și maniera in care aterizează pe vreo creangă, strângându-și grațios aripile pe lângă corp.
Și fiecare zi e parcă o altă eră. Zilele nu mai sunt cum erau înainte. Pare că nu mai sunt în ordine…luni, marți, miercuri…au doar nume dar ele sunt de sine stătătoare, pentru că fiecare dintre ele e o piesa de teatru, la finalul căreia cade cortina. Se stinge lumina. Pauză. Noaptea se sfârșește lumea și în următoarea zi o ia de la început.
Nu, nu era la fel și înainte, pentru că înainte exista mâine, cu toate planurile lui mâine, cu tot ce știam despre el. Acum nimeni nu mai știe despre mâine, nimeni nu știe nimic iar peste o săptămâna pare în altă viață. Nu mai există certitudinea rutinei. Dar timpul curge mult mai greu și asta trebuie să fie de bine, pentru că înainte ritmul era amețitor, ca într-un vertij, cu anxietatea și presiunea de a duce la bun sfârșit sarcinile unei zile. Ca și când cineva ne-ar fi dat note pentru viteza de tracțiune, forța de frecare și timpul de execuție.
Am primit timp. Timpul pentru pregătitul mesei și pentru a o lua în liniște împreuna, deasupra mesei și nu pe colțul biroului sau în poală, la semafor. Am primit timp pentru a ne uita în noi, pentru a ne desluși gândurile și emoțiile. Timp pentru evaluarea priorităților, pentru inspirație și respirație, pentru observație, pentru a înțelege viața în sensul cel mai banal.
Viața care presupune să fii viu întâi de toate, lucru care părea un dat subînțeles. Nu e. N-a fost niciodată. Inima e una dintre minuni, pentru ca atunci când e nevoie crește pentru a bate pentru doi.
Am primit timp, timp pentru a învața o lecție care nu ne mai preocupa de foarte multă vreme. Lecția despre importanța de a fi viu, de a fi recunoscător, umil, generos, calm, împăcat cu cât și cu ce ai.
Perspectiva e tulbure momentan. Ori de câte ori incerc sa privesc în fața, îmi apare imaginea unei cortine grele si semi opace, ca atunci când e ceață. Însă în mod bizar asta nu-mi provoacă nici cea mai vagă urmă de angoasă sau disperare. Aștept cuminte, citind în neștire, conștientizând fiecare minut, pregătindu-mă pentru orice variantă de scenariu, știind că va veni momentul în care am să aflu, dar răstimpul ăsta nu e nicidecum lipsit de sens.
E cel mai important dintre procese, etapa în care primești timp pentru adaptare, înveți sa te dezveți și te dezveți ca să înveți alte lucruri noi, în care primești timp să te pregătești, să accepți cu calm și înțelepciune orice va să vie.
N-am numărat zilele, n-am numărat orele, nu m-am plictisit.
Mă angoasează din când în când conștientizarea contextului, imposibilitatea de a mă mișca liber, și asta nu pentru că mă tem (doar) pentru mine, ci și pentru cei dragi mie, pentru noi toți. Pentru că nu sunt singură pe lume…
Mă rog, nu despre asta am de gând să scriu, ci despre câteva lucruri pe care le-aș recomanda cuiva care și-a epuizat activitățile, s-a plictisit de seriale, Facebook sau Instagram.
Trebuie să menționez, cu modestie însă, că fac parte din tipologia oamenilor care nu se plictisesc. Găsesc ușor îndeletniciri de tot felul, atunci când sunt în pauză de citit, de schițat desene sau idei, de făcut ordine și curățenie în haine sau gânduri.
Iată câteva dintre activitățile, titlurile sau lucrurile cu care îmi ocup timpul zilele astea și nu numai, și pe care m-am gândit să le împărtășesc
⁃ Cărți :
Călătoria către sine – Irvin Yalom
Privind soarele în față – Irvin Yalom
Memoriile unei fete cuminți – Simone de Beauvoir
Gustul, mirosul și amintirea – Anamaria Smigelschi
444 de fragmente memorabile ale lui Neagu Djuvara – Neagu Djuvara
Amintiri și povești mai deocheate – Neagu Djuvara
⁃ Cinema :
Jojo Rabbit
I am Love
Call me by your name,
…și mai poți
⁃ Să ții un jurnal. Este incredibil câte lucruri ți se pot revela atunci când scrii, când îți așterni gândurile, emoțiile sau fobiile pe hârtie.
⁃ Să cotrobăi prin cutiile cu amintiri, să ordonezi cronologic fotografiile și să conștientizezi toate lucrurile minunate care ți s-au întâmplat, să-ți amintești de oamenii care au trecut prin viața ta și care au marcat-o în vreun fel anume. Să îți iei timp să îți amintești oameni, momente, gusturi, locuri.
⁃ Să faci ordine în dulap. Nu, nu… Să faci pe bune ordine în dulap! La sânge, fără nici cea mai vagă urmă de indulgență. Renunțarea, aparent neimportantă, la obiecte este un exercițiu terapeutic incredibil de sănătos. Păstrează doar lucrurile care au un meaning, doar piesele “timeless”, doar ceea ce porți. Ai să descoperi cu uimire că poți trăi cu foarte puțin.
⁃ Să te gândești bine la oamenii care îți sunt dragi sau apropiați sau pe care pur și simplu îi cunoști, și pe care îi știi singuri în momentele astea. Să îi suni, să îi asculți, să îi faci să râdă și să le spui ca va fi bine, chiar dacă nici tu nu știi cum va fi.
⁃ Să faci sport. Oricât, oricum. Singur sau cu vreo aplicație iscusită. Doar să faci.
⁃ Să respiri. Să respiri mult și adânc și să îți amintești cât poți de des că nimic nu e întâmplator sau lipsit de sens.
Citesc dar o făceam și până acum. Mă ascult. O făceam și până acum. Îmi răspund și mă cert cu asprime când sunt cuprinsă de câte un puseu de vanitate sau ego.
Refuz să îmi otrăvesc sufletul și mintea contorizând. Nu. Nu sunt ignorantă, nu sunt arogantă. Sunt prezentă. Sunt atentă. Dar cred că nu economia e cea mai mare problema a noastră. Nu acum. Am risipit atât de mult, am produs în neștire. Am consumat lacom. Nu capitularea industriei fashion e cea mai mare problema a noastră, nu bursa, nu imobiliarele. Nu. Capitularea sufletelor noastre.
Devenisem bolnavi de vanitate, construind palate pentru egoul nostru, care nu mai avea loc intr-un apartament decent de 2 camere. Am învelit totul în plastic, pe noi și tot din jurul nostru. Ne-am otrăvit sufletele cu iluzii. Ne-am hrănit cu aplauze virtuale. Am omorât mii de animale pentru cine flamboaiante și demonstrații de creativitate. Am otrăvit aerul circulând fiecare în bolidul lui, etichetă a bunăstării și a statutului social. Am otrăvit apele cu cantități uriașe de gunoi, consecința lăcomiei noastre nelimitate. Am devenit sclavii unei lumi de carton și ne-am mințit unii pe ceilalți, măsurându-ne yahturile, casele, mașinile, numărul pantofilor, numărul followers-ilor. Ne-am măsurat și întrecut în cifre, numere, branduri, averi. Ne-am ignorat, ne-am invidiat, ne-am urât unii pe ceilalți, ne-am luptat pentru ciozvârte, pentru glorie, pentru afirmare…și în tot timpul ăsta, în jurul nostru, ardea tot.
Suntem o specie bolnavă de multă vreme.
Sufletul e cel pe care trebuie sa îl salvăm, să îl oblojim, pentru că fără el nu mai există nimic. Învățăm despre libertate, care ni se părea firească, ni se cuvenea așa cum ni se cuvenea să călcăm orice bucată de pământ fără să-i mulțumim, așa cum ni se cuvenea să ne scăldăm în mare sau ocean fără să-i mulțumim că ne primește.
Învățăm să ne ascultăm vocile, care strigă dinăuntrul nostru din ce în ce mai tare. Le ignoram până acum, le reduceam la tăcere, acoperindu-le cu aplauze.
Acum e despre suflet. Despre modestie și altruism. Acum suntem goi in fața noastră. Nimic din tot ce am agonisit cu lăcomie nu ne poate ajuta. Nici mașinile, nici casele, nici poșetele, nici pantofii, nimic. Nimic din toate astea.
Suntem doar noi, goi, cu sufletul în palme și mintea orbecăind după răspunsuri, bâjbâind în beznă fără repaos.
S-a făcut liniște.
E o lecție. Lecția Universului.
E momentul să reînvățăm mersul. Cu recunoștință. Să acceptăm că suntem mici. Atât de mici în fața naturii. Să învățam că viața e despre suflet. Despre iubire și prietenie, despre lucruri simple, și nu întotdeauna despre noi. Să învățam și acceptăm că suntem prea mici să judecăm, să ucidem, să urâm, prea mici să conducem Universul.
Aveam fiecare locul nostru sub Soare, dar noi am vrut să-l cucerim.
Mintea s-a oprit.
Am fost opriți din goana noastră lacomă și disperată după bani, după imagine, după aplauze.
E despre suflet, nu despre trup. Despre lucrurile mici de care am uitat cu toții atunci când ne-am îmbolnăvit. Despre lucrurile mici care sunt de fapt uriașe, pe lângă care noi suntem minusculi.
ZBOR 
You must be logged in to post a comment.