the truth about lies

sunt câteva lucruri pe care nu-mi amintesc să ți le fi spus despre mine…

e 4 dimineața și nu pot să dorm.

n-am nici un motiv anume.

am văzut două filme, am mâncat 3 bomboane de ciocolată și încă nu îmi este somn.

ultimul film mi-a amintit de ceva ce îmi doream de foarte multă vreme să fac.

îmi doream să-ți povestesc despre sinceritate, sau, mă rog, despre cum văd eu toată treaba asta.

am crescut îndoctrinată cu ideea că “adevărul e cea mai bună minciună”, și am continuat la fel din simplul motiv că nu știu să mint. îmi aduc aminte că am încercat de câteva ori și s-a sfârșit catastrofal.

este unul dintre capitolele la care sunt un dezastru. ar mai fi câteva… matematica și fizica, pastele a agli olio, orientarea în spațiu… mă opresc în a le înșira, pentru că nu despre asta vreau să-ți povestesc, ci despre o întrebare care mă obsedează din ce în ce mai tare în ultima vreme: cum ar fi dacă am fi cu toții extrem de sinceri?

April_2013_Newsletter_photo

(photo via http://www.colourscosmetique.com)

mai precis, dacă am spune lucrurilor pe nume, dacă am spune exact ce și cum simțim, dacă am spune tot ce ne trece prin cap?

am rămâne singuri sau am înceta să mai vorbim aceeași limbă?

mă gândesc la asta destul de des, pentru că îmi dau seama că lumea în care trăim e construită din și pe minciuni. dintr-o falsitate ridicolă, din lipsa unor valori simple.

ai să spui că am luat-o razna, că sună a film prost, sau că e din cauza aparentei insomnii. nu e.

e din cauza gratuității și a pupincurismului inutil, de care am avut parte ani la rândul. din cauza complimentelor de fațadă, a bârfelor inutile, a lipsei de asumare, a oamenilor care pretind o grămadă de căcaturi, pentru că în mintea lor asta îi face mai plăcuți.

ai să spui probabil că mă refer la ceva sau cineva anume, că mă cert cu cineva, sau că sunt furioasă. nici una dintre ele.

mi se trage de la unul dintre cele două filme, pe care le-am văzut în noaptea asta. unul dintre cele două filme tâmpe. genul romanțat, idiotic, de duminică seara.

da, asta este o mărturisire. sunt multe filme culte, pe care le ador, dar una dintre plăcerile mele idioate este să mă uit la astfel de filme într-o oarecare duminică. mă fac să îmi eliberez mintea de lucruri care mă frământă.

nu mi se pare nimic rușinos în asta. la fel cum nu mi se pare rușinos să-ți recunosc că am plâns la Micul Prinț (filmul animat), că din când în când mă scufund în borcanul cu Nutella și devorez jumătate din el. că uneori sunt tristă, că am gene țigănești, că sunt compulsivă, impulsivă, “control freak”, geloasă..să continuu sau ai înțeles?

toate astea sunt parte din mine. de ce să pretind că sunt altceva? cui îi pasă de fapt dacă sunt așa sau altfel? singura diferență o pot face eu, și nu ține de ce mănânc sau cât, de gene sau talente.

ține de felul în care mă percep eu și gradul de asumare. nu vreau să fiu plăcută, iubită sau admirată pentru ceva ce nu sunt. de ce mi-aș dori asta? de ce și-ar dori asta oricine?

la sfârșitul zilei rămân doar eu cu mine. făra make-up sau tocuri, fară confirmările altora. atunci când închid ochii știu excat ce sunt și cum. acolo nu mai există nimeni să mă contrazică în afara mea. există doar amintirile vreunei zile, gândurile și vocile care contorizează.

evident că ne putem minți, dar nu cred sincer că asta folosește cuiva.

știm oricum care este adevărul adevărat despre noi, știi ce zic?!?

de ce să pretind că îmi plac anumiți oameni, pe care de fapt nu îi plac? de ce să îmi pierd timpul cu asta? de ce să mint cu zeci de lucruri mărunte și să mă încurc în ele, când este de o mie de ori mai simplu să-mi recunosc tot și să merg mai departe?

să-mi recunosc defectele, fobiile…sau mai bine, să mi le depășesc. să îi spun cuiva în față că nu îl plac și să mă simt ușurată. să admit că nu îmi place tot ce se poartă, că nu pot asculta orice fel de muzică, că nu mă interesează să fiu peste tot, că nu mi se par “cool” toate locurile care se vor “cool”, că cea mai mare parte a cremei comtemporane mi se pare a fi definiția cabotinismului.

știi ce? e foarte simplu. nu mai am chef de amabilități. nu-mi servesc la absolut nimic. nici mie, nici altora. nu mai am chef să îmi pierd timpul cu tot felul de măscări. prefer să-l folosesc înțelept. să mă bucur de lucrurile mărunte, care transformă orice zi banală într-una memorabilă.

a încetat de ceva vreme să-mi mai pese de lozincile lumii moderne, de felul în care trebuie să fim, în accepțiunea altora.

lumea mea e una singură. aia a cărei perspective îmi aparține pe delpin.

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s