cred că fiecare dintre noi are o cutie, una din carton, din tablă, moștenită sau primită cadou de la bunica. una în care ne păstrăm amintirile, ne ascundem scrisorile de dragoste primite cândva de la un cineva aparte, anonim sau nu. în care ne ascundem fotografiile care vorbesc despre o perioadă pe care vrem s-o dăm uitării, dar n-o putem șterge cu desăvârșire. una în care păstrăm tot ce e de păstrat din trecut, toate imaginile, gândurile și obiectele care fac parte din ceea ce suntem azi.
am cotrobăit aseară prin cutia mea și am realizat cât e de încăpătoare, și am dat de Trocanel. stătea cuminte în cutie. pe ea, nici timpul, nici dezamăgirile, și nici înfrângerile, nu au reușit să o schimbe. nimic n-a reușit s-o convingă să se dea bătută, să renunțe la visele cele mai mari, să creadă că poate să zboare, să iubească oamenii în continuare.
aparent tăcută, e de fapt mai prezenta decât aș fi putut să cred vreodată. e acolo atunci când mă infurii, e acolo atunci când râd, acolo când sper din nou, când mă joc cu L, când port tocuri, când mănânc ciocolată, când îmi trece și-o iau din nou de la început, când mă atașez de un Sh, când, când și când..
e acolo mereu, pentru că fără ea, n-aș fi decât un alt adult, care a uitat că poveștile există și că nu suntem decât niște oameni mici care s-au făcut mari.
ZBOR 