am obosit…m-au obosit himerele, visele. mă lupt de mult cu oboseala asta, dar sunt momente când e mai tare decât mine. sunt zile doar, când reușește să mă înfrângă. să mă constrângă să observ tot ce nu vreau, să văd tot ce refuz să văd.
nu mai știu ce simt pentru orașul asta. sunt momente fugitive în care îl ador, pentru magnoliile înflorite. pentru cum se strecoară soarele pe un colț de stradă, înainte să apună. pentru serile de vară, în care încă mai miroase a ioni.
și multe altele, când mi-aș dori să fug departe.
departe de zgomot, de haos, de oameni incolori și încrâncenați, de zgomotul isteric al unui claxon, de mitocani, de clădiri uitate de timp sub tone de praf.
am obosit. admit că am obosit ! asta până mâine, când am să ignor din nou senzația asta și pe toate celelalte, mai puțin plăcute, când am s-o iau de la capăt cu o cafea, care o să mă trezească în simțiri, care o să-mi aducă aminte că eu n-am voie să cedez. am să-mi aprind o țigară, am să-mi inventez cel puțin 5 motive pentru care să zâmbesc convinsă, sau mă rog, mai puțin…
n-are nici o importantă ! tot ce contează e să mai pot o zi, și încă una, să jonglez cu mitocănia altora, cu lipsa lor de cuvânt și de integritate…
ah, cât mi-aș dori să mai fiu mică, pentru o zi sau două, sau nouă. spre deosebire de Matei, eu asta mi-aș dori…să mai fiu mică pentru o zi. una în care să fie soare afară și să ies în parc, să mănânc corcodușe, să-mi julesc genunchii, și la sfârșitul ei, să adorm zâmbind cu gândul la castanele pe care am să le transform din nou tocuri…
ZBOR 