Lesson I

 

Stau acasă. Ies doar atunci când e inevitabil.

Citesc dar o făceam și până acum. Mă ascult. O făceam și până acum. Îmi răspund și mă cert cu asprime când sunt cuprinsă de câte un puseu de vanitate sau ego.

Refuz să îmi otrăvesc sufletul și mintea contorizând. Nu. Nu sunt ignorantă, nu sunt arogantă. Sunt prezentă. Sunt atentă. Dar cred că nu economia e cea mai mare problema a noastră. Nu acum. Am risipit atât de mult, am produs în neștire. Am consumat lacom. Nu capitularea industriei fashion e cea mai mare problema a noastră, nu bursa, nu imobiliarele. Nu. Capitularea sufletelor noastre.

Devenisem bolnavi de vanitate, construind palate pentru egoul nostru, care nu mai avea loc intr-un apartament decent de 2 camere. Am învelit totul în plastic, pe noi și tot din jurul nostru. Ne-am otrăvit sufletele cu iluzii. Ne-am hrănit cu aplauze virtuale. Am omorât mii de animale pentru cine flamboaiante și demonstrații de creativitate. Am otrăvit aerul circulând fiecare în bolidul lui, etichetă a bunăstării și a statutului social. Am otrăvit apele cu cantități uriașe de gunoi, consecința lăcomiei noastre nelimitate. Am devenit sclavii unei lumi de carton și ne-am mințit unii pe ceilalți, măsurându-ne yahturile, casele, mașinile, numărul pantofilor, numărul followers-ilor. Ne-am măsurat și întrecut în cifre, numere, branduri, averi. Ne-am ignorat, ne-am invidiat, ne-am urât unii pe ceilalți, ne-am luptat pentru ciozvârte, pentru glorie, pentru afirmare…și în tot timpul ăsta, în jurul nostru, ardea tot.

Suntem o specie bolnavă de multă vreme.

Sufletul e cel pe care trebuie sa îl salvăm, să îl oblojim, pentru că fără el nu mai există nimic. Învățăm despre libertate, care ni se părea firească, ni se cuvenea așa cum ni se cuvenea să călcăm orice bucată de pământ fără să-i mulțumim, așa cum ni se cuvenea să ne scăldăm în mare sau ocean fără să-i mulțumim că ne primește.

Învățăm să ne ascultăm vocile, care strigă dinăuntrul nostru din ce în ce mai tare. Le ignoram până acum, le reduceam la tăcere, acoperindu-le cu aplauze.

Acum e despre suflet. Despre modestie și altruism. Acum suntem goi in fața noastră. Nimic din tot ce am agonisit cu lăcomie nu ne poate ajuta. Nici mașinile, nici casele, nici poșetele, nici pantofii, nimic. Nimic din toate astea.

Suntem doar noi, goi, cu sufletul în palme și mintea orbecăind după răspunsuri, bâjbâind în beznă fără repaos.

S-a făcut liniște.

E o lecție. Lecția Universului.

E momentul să reînvățăm mersul. Cu recunoștință. Să acceptăm că suntem mici. Atât de mici în fața naturii. Să învățam că viața e despre suflet. Despre iubire și prietenie, despre lucruri simple, și nu întotdeauna despre noi. Să învățam și acceptăm că suntem prea mici să judecăm, să ucidem, să urâm, prea mici să conducem Universul.

Aveam fiecare locul nostru sub Soare, dar noi am vrut să-l cucerim.

Mintea s-a oprit.

Am fost opriți din goana noastră lacomă și disperată după bani, după imagine, după aplauze.

E despre suflet, nu despre trup. Despre lucrurile mici de care am uitat cu toții atunci când ne-am îmbolnăvit. Despre lucrurile mici care sunt de fapt uriașe, pe lângă care noi suntem minusculi.