bob cu bob se face sac

nu mi-am permis niciodată să-mi dau cu părerea despre lucruri pe care nu le cunosc. detest ipocrizia, falsul. detest cabotinismele.

nu, nu sunt nici ignorantă, nici arogantă, și în nici un caz indiferentă. doar că prefer o formă tacită de protest, și anume aia, în care mă implic fără să mă declar eroină, fără să pară că urmează să-mi dau foc într-o piață publică.

înțeleg exact ce stă la baza fiecărui protest. am întotdeauna o poziție, dar nu mă pot zvârcoli și bate cu pumnii în piept în masă. am crezut mereu în zicala “bob cu bob se face sac”, și îmi aduc aminte perfect de cum arăta ilustrația acestei zicale. câteva albinuțe care adunau boabe și le depuneau într-un sac…

ei bine, asta cred și despre cum ar trebui să arate un protest, indiferent de natura lui. cred că este cu mult mai eficient atunci când fiecare în parte își aduce contribuția.

n-am mers niciodată la marșul gay, dar nici n-am tăcut niciodată, atunci când mergând pe stradă cu prietenii mei gay, auzeam ” uă, bulangiule!!!”.

nu m-am dus la marșurile feministe, dar am ripostat când mi s-a pus mâna pe cur în mijlocul străzii. n-am tăcut niciodată, și nici n-am s-o fac, cu toate riscurile asumate. cred însă cu tărie că toate lucrurile astea se pot educa prin gesturi și demersuri zilnice, nu prin proteste periodice sau extreme. cred că un șut dat în coaie, de fiecare când te trezești cu o mână pe cur, face mai mult decât un protest feminist pe an.

așa e și cu câinii. am dormit cu ei în scările de bloc, toată copilăria noastră. ar fi trebuit să-i castrăm. nu să-i hrănim pe ei, și puii lor, și să le facem căsuțe în cutii, pentru ca mai apoi sa vrem sa-i lichidam pe toți odată, fie ei buni sau răi, cu sau fără stapân. dar așa funcționam noi. în extreme.

am crescut cu câini în casă de când m-am născut, și acum 3 ani (pentru prima oară în viață mea) am fost mușcată de un unul. am perceput lucrul ăsta că pe o adevărată dramă.  însă nu pot fi de acord cu toate extremele și isteriile pe care le manifestă masele. nu pot să fiu de acord cu ieșirile nevrotice ale oamenilor de pe stradă, atunci când îmi plimb câinele, care este în lesă. nu pot fi de acord cu toți imbecilii care mi se adresează, la fel de nevrotic, apostrofandu-mă pentru că lui C nu îi punem botniță.

nu putem omori toți câinii de pe planetă, doar pentru că zece dintre ei au atacat oameni, așa cum nu putem omorî țiganii, pentru că o parte dintre ei fură. cum nu ne putem stârpi pe noi, ca nație, pentru că o parte dintre noi suntem sub orice critică.

mi se pare atât de tristă abordarea asta extremistă, felul în care tindem să generalizam tot. suntem plini de ură, furie și frustrări. am crescut cu ura sădită în suflet.

urâm țiganii, gayii, câinii, țara, orașul, ne urăm între noi.

de asta nu pot să mă “tăvălesc”, pentru că îmi dau seama că ceea ce ne mână, pe cei mai mulți dintre noi, este ura, și nu nevoia de dreptate, de liniște, de acceptare.

prefer s-o fac în felul meu. să răspund exact în momentul în care sunt hărțuită, jignită, deranjată, nu la o luna după aceea.

eu nu urăsc nimic. nici câinii, nici țiganii, nici gay, nici orașul, nici…cred doar că există o parte bună, și una rea, în fiecare ceva. însă nu cred că am dreptul să dau verdicte, să judec sau să “ucid” ceva, sau pe cineva.

pentru că și eu am o parte bună, și una rea .

Advertisements

One thought on “bob cu bob se face sac

  1. te citesc si imi place ceea ce citesc.
    postarea de azi este excelenta si plina de adevar. mi-as dori sa gandim mai multi asa, poate ne-ar fi mai bine, poate am fi mai buni, mai simpli. felicitari, irina!

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s