despre povești, fără prinți

m-am gândit de multe, foarte multe ori în ultima vreme, dacă există rețete pentru a forma un cuplu reușit, dacă mai există povești de iubire, dacă mai suntem capabili de sacrificii și compromisuri pentru a salva o relație. dacă mai există tact, tolerantă, îngăduință, răbdare, încredere, și nu în ultimul rând, dacă mai există fidelitatea.

mi-am pus toate aceste întrebări după o lungă perioadă în care am stat să observ oamenii din jurul meu, în care am încercat să-mi dau seama cât de absurd este ce ne dorim noi, femeile, și ce este ceea ce ne dorim de fapt. până unde înțeleg bărbații ce ne dorim, și de unde încep să nu mai înțeleagă.

nu există rețetă ! cineva mă întreba acum câteva luni dacă există una. nu! nu există! nu poți urma pas cu pas niște instrucțiuni anume, asemenea unei rețete culinare. ține de atât de multe lucruri…cu riscul de a emite un clișeu “e ca în tango”. fiecare mișcare făcută de unul depinde de celălalt. fiecare gest, și fiecare reacție vine ca o urmare a unui alt gest și nu poate fi făcută fără celălalt.

dar să revenim. ce ne dorim noi ? cum și cât? și aici nu vorbesc despre femei în general, ci despre alea care încă mai cred în monogamie, în povești interminabile de iubire. știm oare ce ne dorim cu adevărat ? și cât de bine știm cum să ne exprimăm, într-un fel sau altul, dorințele, pentru a ne face înțelese, pentru a obține ce ne dorim ?

mi-a luat multă vreme să înțeleg că pentru a obține un lucru trebuie să îl ceri. că sunt foarte rare cazurile când cineva te completează și ghicește ce-ți dorești cu 5 min înainte să verbalizezi.

ne proiectăm povești în văzduh, pe care mai apoi încercam să le găsim în jur, să le începem în realitate. ce uităm însă e că povestea ne aparține, că noi am scris-o și că celălalt nu știe nici cum începe și nici cum se termină ea.

realitatea în care trăim noi azi, nu are nici o legătură cu cea din “Frumoas din Pădurea Adormită”. prințul nu e prinț, și nu circulă cu un armăsar alb printr-o pădure înverzită. castelul e un apartament dintr-un bloc cu locatari și lift. prințesa nu doarme că urmare a unei vrăji, ci a unor paștile contra atacurilor de panică. rochiile nu sunt făcute de ursitoare, ci se găsesc la mall. toate lucrurile astea fac realitatea să pară un mediu ceva mai ostil, mai puțin propice unei povești eterne de iubire…pentru că ne dorim și alte lucruri, pentru că simțim nevoia de consum, pentru că tentațiile sunt altele decât în poveștile din copilărie…
dar eu încă cred în ele. cred, nu pentru că am nevoie să cred, ci pentru că la sfârșit, al unei zile sau ale unei vieți, nu rămâne decât un singur lucru, pe care să îl iei cu ține. amintirea unei iubiri, a unei nopți, a unei atingeri. cred, pentru că la sfârșitul unei zile, nici una dintre perechile de pantofi Louboutain sau McQueen, nici una dintre poșete, nici unul dintre inele, și nici bolidul din fața casei, nu te vor face să zâmbești sau să adormi liniștită. și nimic din toate astea nu va mai părea la fel de strălucitor, dacă și când, vei pune singură capul pe o pernă într-un pat imaculat și gol.

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s